Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cartea continuă

        de Paul ARETZU

Poemele Anei (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007) reprezintă o obsesie a lui Mircea Petean, o carte gândită, urmărită de multă vreme, din care au ieșit la iveală periodic fragmente, un proiect amânat, așteptându-și scrisa și care, în sfârșit, s-a înfăptuit. Sunt, dacă ar fi să ne luăm după lămuririle autorului, poemele îndrăgostitului irevocabil, aurorale, care schimbă lumea și care nu au nici început și nici sfârșit. Ele străbat ca un drum fragil dar stăruitor lirica lui Mircea Petean, încă de la debut, configurându-se în timp ca o dominantă tematică. După ce a strâns fragmentele împrăștiate prin diverse locuri, avem acum imaginea/chipul integral al cărții/autorului. Poemele Anei, scrise începând din 1978 și publicate progresiv în volumele precedente, reprezintă într-un fel martorul/însoțitorul în continuă corespondență cu devenirea poetului, s-ar putea spune, un senzor stilistic al său.

Domeniul, adică moșia sa scripturală, este delimitat de la început: între dimensiunile imprecației și invocației, unde ia ființă  cântecul de dragoste scris pe un sul de papirus pe care iubita îl păstrează în sân. De altfel, chiar tehnica sa de creație constă într-un fel de gestație înlănțuită/imbricare a imaginilor, una într-alta într-alta, producând senzația unei neașteptate transfigurări a realului, a revelării dimensiunii transcendente/mitice a acestuia: „vreau să te strig/ pe nume/ cade ca o sămânță/ depărtarea/ cuvântul nu se rostește –/ se în-ființează// mă cheamă din marginea/ ceea/ răvășesc la doi pași de/ aici/ hățișul de carne și sânge/ al celui mai aproape/ al celui mai aproape/ cu mâinile oarbe// cine poate să pășească peste moarte/ ca pe ape/ a lui va fi împărăția numelui” (1). Scrisul său se plasează chiar între notația concretului și transa metaforică, meditând asupra aparenței și esenței, asupra jocului dintre prezență și absență, arătându-se uimit de alcătuirile și destrămările ființei, de feluritele și delicatele nuanțe extrase din imaginarul tandreței: „ce se vede-i un bob de rouă/ miezul nu-i nicăieri/ a rămas doar marginea// lucrurile sunt uneori doar suprafețe/ care dispar/ dintr-un centru fix minuscul invizibil/ fug snopi de raze –/ rămâne doar marginea// nu știu ce am vrut să-ți spun/ când am simțit ca o boare/ semn că nu mai erai/ atunci m-am sprijinit de absența ta/ ca de un zid de mănăstire” (4).

În poemele de început, viziunea este predominant, abundent metaforică, autorul evoluând într-o realitate cu reflexe magice, de imateriale evanescențe, contaminată erotic: „surâsul în colțul gurii uitat/ ca un fluture viu”, „sar în urma mea cuvintele/ ca lăcustele/ într-o strachină veche murdară”, „înscenare a luminii – muntele – clopot/ de care atârnă funia zilei”, „răsărit de soare salcâmul/ într-aripează piatra care tace”, „umblă ca o mână în somn cuvântul/ atingând pereții umezi”.

Ținându-se cont de consecvența tematică, relevându-se simptomatica fabuloasă a unei stări, în momente diferite, cele nouă segmente ale cărții reprezintă vădit un traseu de inițiere, parcurgerea unui proces de spiritualizare a iubirii, dar și un elogiu adus feminității. Alături de accente pline de fervoare, asemenea unei Cântări a Cântărilor, este evocată dragostea maritală în variante de o mare ingeniozitate lirică, prezența/absența unei iubite misterioase care uneori este confundată cu însăși poezia, în finalul cărții, asistând la o sublimare și o eternizare a sentimentului.

Spectacolul stărilor este împărțit între uimire, bucurie, amintiri, nostalgii, umor, ironie, fervoare, reflexivitate. Epitalamul alternează cu sclipirile cețoase ale meditației, cu parodia sau cu pastelul spiritualizat. Nașterea unui copil intră în același scenariu tematic: „numele meu îngropat în numele tău/ și muntele/ desenat cu o mână sigură dar străină// câtva timp eu am lipsit din lume/ atâta timp cât i-a trebuit Ștefaniei să se nască” (18). Tandrețea ceremonioasă și exercițiile retorice sunt preschimbate cu atmosfera familiară, dezinvoltă, presărată cu umor și scorneli ludice, cu inserții textualiste: „mă luai luai/ pe furiș mă sărutai/ apoi fugeai pe insulă/ tăind în două bărăganul de varză/ de pe fostele domenii ale Academiei de arte științe și meserii/ strigând – ehei hăbăucule// îmbrățișarea noastră smulgea insula din rădăcini/ ea începea să plutească/ noi rupeam o bucată de cer pe care o foloseam drept pânză” (33).

Poetul creează o geografie încărcată, în care apar muntele, cursuri de apă și prunduri, vegetații bogate, adesea simbolice, pădurea, cerul. Din aceste repere expresive se trece ușor într-o dimensiune fabuloasă, mistică: „chiar sub ochii noștri pădurea/  – un miez de pădure lipsită de primejdii –/ se metamorfoza în cuvânt// am așteptat răbdători împreună/ ca fructul ploii să se pârguiască/ în lumina acelui cuvânt// am adus jertfe pe altarul bucuriilor simple/ am deprins mersul gesturile și obiceiurile/ primilor oameni sub streașina acelui cuvânt// am visat une vie sans reproches/ sărutându-ți zâmbetul de-o enormă tristețe/ sub acoperișul în formă de Ä al acelui cuvânt” (37).

Deși în istoria (augustă) a iubirii apar dovezi ale disoluției, implicarea banalului, grotescului (combinatul chimic, scribul Ilie, fabrica de texte), în decorul mistificat, areic cuplul bravează, jucând idealitatea originară: „acesta sunt eu – nici cel mai iubit/ nici cel mai detestat dintre pământeni// fotoliul de orchestră al muntelui e gol// ochii aceștia luminoși sunt ai tăi/ fruntea acesta înaltă este a ta/ mâinile acestea subțiri și prelungi sunt ale tale –/ pieptul mi se umflă ca pânza corăbiei/ plutesc cu toate pânzele sus/ mânat de briza respirației tale” (46). O lume apatică, înecată în mediocritate, face ca viața să-și piardă unicitatea, splendoarea, să se consume banal, de regulă în bucătărie, fiind marcată de privațiuni, glacială, căpătând caracteristici kafkiene, salvându-se însă prin ironie: „trag din pipă cu sârg/ urmărind metamorfoza unui om de rând/ dintr-un ins de treabă într-un monstru sangvinar –/ ciupilica și ochelarii fumurii îl fac de temut// în vremea asta se naște o insulă în Pacific/ problema este – va fi sau nu va fi/ cum s-a întâmplat cu atâtea altele/ acoperită de apele oceanului” (51 – Se naște o insulă).

Ca un caleidoscop răsucit mereu de un spirit neliniștit, imagini senine, ale trăirilor interioare, alternează cu imagini dezolante, absurde ale vieții exterioare. Decompensația produsă de aberațiile sociale prejudiciază destine, transformă în dramă, ridiculizează iubirea. Ca în romanul lui Boris Vian, Spuma zilelor, sentimentele afectate parcurg o degradare biologică, fiind întâi luminoase, euforice, pentru ca, treptat, impedimente de tot felul să le încovoaie, să le vlăguiască, îmbătrânindu-le. Cartea se transformă astfel în istoria tragică a unor destine, a unor sentimente, în vremuri de restriște: „nu există idei/ nici senzații/ există numai urduroasele corăbii/ naufragiate-n ochii mei// ninsoarea devine ploaie/ și ploaia ninsoare/ aprilie-i tot o confuzie/ între cioară și privighetoare” (60).

Începută ca o primăvară exuberantă, povestea parcurge anotimpurile vârstelor, dar și conjuncturi nefaste, îndreptându-se spre semne autumnale și hibernale, exprimând dezolarea, dar și o anume desprindere, un eroism hieratic: „era o dimineață înaltă/ prima dimineață din Noul An/ iar noi înaintam limpeziți/ de-a lungul râului ca un geam aburit/ și mersul nu părea/ să ne aparțină/ vorbeam cu atâta ușurință/ și vorbele nu păreau/ să ne aparțină/ drumul se voia cât mai încurcat/ dar noi nouă înșine nu ne părea/ că ne aparținem” (63).

Reînviind, ca pasărea phoenix, iubirea strălucește din nou, de această dată cu ardere interioară, gândită, nevăzută, iar poetul este dator să se transforme spiritual pentru a o putea afla dincolo de bine și de rău: „lasă-mi doamne zăbava/ lângă dulcea făptură/ în margine de iad/ în margine de rai” (68). Cartea urmărește prin mijloace lirice felurite, de la romantism la postmodernism, procesul transmutării unui sentiment: „case-școală case-crâșmă case-grajd case-spital// sigur că am bătut degeaba la porțile lor/ sigur că puteam ști/ că nu puteai fi nici într-una nici într-alta/ singură casa din vis e o splendoare/ pentru că se construiește singură și pentru că/ pe cât de ușor își schimbă înfățișarea/ pe-atât de fără de veste dispare” (72).

Singurătatea în doi, adică plinătatea iubirii, este alcătuită din singurătatea fiecăruia, iar poetul le resimte pe amândouă. El se află permanent între termeni în opoziție, între tinerețe și bătrânețe, între viață și moarte, între natură și pustietate, între bucurie și deznădejde. El încearcă limba tăcerii, adică amarul/dulcele monolog al meditației. Eul poetului este multiplu, colonizând astfel lumea simbolurilor: călătorul de profesie, într-un-târziu-dumiritul, bunul sălbatic, Ulysse de uscat. Prin recursul la iubirea absolută își motivează propria existență: „faptul că ești face mai mult decât rațiunea/ imaginația geniul ori paranoia cutăruia și cutăruia/ luate-mpreună// ești deci sunt” (85). Paradoxal, inocenta Ana, dătătoarea de viață, de sens, de iubire, are și grija teribilă a morții. Ultimul rol pe care și-l asumă poetul este cel al exercițiului plecărilor, al călătoriilor, reale sau imaginare, și implicit pe cel al întoarcerilor, al reîntâlnirilor. În­tr-o asemenea călătorie (inițiatică), fiica sa perpetuează  lanțul iubirii.

Poemele Anei este o carte de excepție, îndelung construită, tratând o mare temă într-un mod aproape monografic, surprinzătoare prin diversitatea de valori, prin dinamica mijloacelor folosite și prin semantismul bogat, prin fluxul liric debordant, conferind poeziei lui Mircea Petean o dimensiune nouă, aparte.

© 2007 Revista Ramuri